De ce EL și nu EU.




Astăzi eram la ANAF, să plătesc diverse obligații către Stat, eu și încă 2300 de oameni la două ghișee, evident.

La un moment dat, în spatele meu aud, puțin timid : curva!
Nu mă întorc la injurii de obicei și nici pentru că mă simt, dar instinctiv am vrut să văd chipul celui care a pus o etichetă gravă unei persoane, fără să-și asume asta.  Un tip grizonat care depășea 60 de ani era supărat că vecina lui de 20 și un pic de ani și-a înșelat soțul, navigator, cu un bun prieten de-al  familiei. A distrus viața celor din jur și a întregii omeniri. Clar. Îi venea să o spulbere pe păcătoasă.

Nu vreau să cred că își dorea să aibă o relație pedofilă, no offence, ci  doar că este furios  că nu știe cine este la vârsta lui.

DE CE EL ȘI NU EU, asta este problema. Aici apare durerea. De ce x are cont în bancă și eu nu. De ce vecinul y are pensia de zece ori mai mare. De ce el și nu eu, la nesfârșit. Și dacă avea și EU ce are EL tot nu avea NIMIC.

Unde s-au dus anii? Ce am făcut în toată viața mea? Cine sunt și ce îmi doresc? Apar întrebările acestea pentru că a avea nu înseamnă a deține. Oricât acumulezi, nemulțumirea nu dispare, se adâncește. 

Din nefericire, oamenii nu se trezesc ușor. Doar o dramă, o întâmplare nefericită ne ajută să ne reevaluăm. 

Majoritatea este prinsă mult în viețile altora.  Disecă fiecare părticică a vieții celor din jur cu o precizie de chirurg. Dar oamenii sunt în viețile altora pentru că , deși nu conștientizează, în realitate își disecă propria viață. 

Realitatea este că nu putem vedea în cei din jur decât ceea ce este în noi. Dacă vedem curva, bețivul, hoțul, înseamnă că și noi, undeva, am fost puțin din toate, direct sau indirect. Există acolo, undeva, traume nerezolvate, abandonate, care nu dispar doar pentru că nu le vrem. 

Oamenii nu sunt răi. Comportamentul este de neînțeles și aspru, rău și meschin, DA, pentru că fug de ei toată viața. 

Și când îi mai trezește un clic nu știu pe cine vad în oglindă. Nu-și recunosc fizicul, ridurile, gândurile... 

Toate frustrările vieții se adună și defulează prin etichete puse celor din jur, sau răutăți gratuite, pentru că atât mai pot oferi.

Așa este și cu sufletul. El recunoaște ce simte. Și compasiunea, iubirea, binele, dacă le vedem, sunt în noi.  


Din nefericire nu este foarte simplu să te confrunți cu sinele tău. Este un act de curaj și iubire. Noi suntem plini de frici și lipsiți de iubire, pentru că nu ne cunoaștem. 

De aceea întâlnim multe chipuri încruntate, guri care exprimă nemulțumiri și pun etichete pentru tot ce întâlnesc. 

Nefericirea pe care o simt mulți dintre noi nu este reală, ci imaginară. Ea nu are un fond, doar gânduri care sunt parte din ficțiune.

Spre exemplu, merg pe stradă și o doamnă cu o fizionomie cunoscută se uită la mine, urât. Eu mă gândesc la ea ca la o ființă rea care mă urăște deși nu mă cunoaște. Începe analiza : m-a văzut undeva....mă știe...și așa continuă scenariul ce poate ajunge la orice, cât mai departe de adevăr.

Realitatea este cu totul alta. Nu are nimeni nimic cu nimeni. Poate femeia se gândea la ce avea de făcut când ajungea acasă. Sau poate își recalcula datoriile în gând. Putea avea o mulțime de motive reale, supărătoare pentru ea, care să-i explice expresia feței din acel moment.

Putem interpreta diferit tot felul de momente.  Ajungem să ne supărăm, să fim triști, doar pentru că ne imaginăm și regândim realitatea celor din jur. 

Mi-ar plăcea să simțim mai mult și să gândim mai puțin. Atunci cred că începem să renunțăm la etichete și la a trăi în hainele altora.

Comentarii